Am realizat si constatat, cum uneori o fac, fara sa-mi dau cu seama, motivul pentru care am inceput sa vorbesc si sa haladui printre femei.
Sa fim intelesi – nu ca as fi tomboy-ul de Moldova, sau vreo alta specie rara de femeie masculinizata, sau vreo fitza de aia care are numai prieteni care vor sa i-o traga (ca am auzit ca cica ar mai fi situatii de genul), dar cumva, eu mai mult de o femeie/perioada nu puteam accepta in viata mea. Si, ca sa fiu totalmente corecta, nici ele pe mine.
Asa se face ca, growing up, am fost fata lu’ mama si prietena lu’ Iulia si verisoara lu’ vara-mea, si cam atat. Prin liceu, m-am mai lipit de vreo 3 gagici, dar in perioade diferite si din cercuri diferite (care erau mai mult poligoane, but who’s counting), asa ca reteta s-a mentinut. In facultate, la fel. Gagici diferite, dar in perioade diferite, deci constanta sufletului meu a ramas… Well. Constanta.
Intre timp, cu tipii am avut ceva mai mult succes, si nu, n-a fost because of the attraction. Da’ erau discutii de muzica si carti si filme, si aveam ce invata, sau mai jucam un fotbal, sau un Doom (depinde de la caz la caz), conspiram la teorii si, in principiu, le dadeam sfaturi de cum sa-mi agate prietenele. Sau cunostintele, ca din astea aveam o idee mai multe.
Si chestia asta s-a intins pana departe, dupa facultate, ca si-acuma, daca ma pun la vorba cu vreun tip, in mod sigur avem ce dezbate. Ba de-un joc, ba de-o muzica, ba de-o shaorma. Doar ca am observat de vreo 3-4 ani o transformare inceata, dar sigura.
Transformarea a inceput la fostul job, unde aveam in echipa 99% femei. Care la inceput m-au speriat, trebuie sa recunosc. Si nu le suportam, vai de capul meu! Si-al lor, dar mai ales al meu. Eu, obisnuita cu cate un om/sezon, eram dintr-odata asaltata de cromozomi XX. Uatdafac, dude?!
Cromozomii astia XX erau oleaca mai prietenosi decat ai mei, asa ca, treptaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaat, si taaaaaaaaaaare incet, am ajuns sa ne imprietenim, de iesim si acum la cafele, si ne sunam, si ne vorbim, si alte treburi de femei. Bai, astia de sunteti/ati fost barbatii nostri, habar n-aveti cata barfa v-ati luat.
Dupa ce-am plecat de la compania respectiva, am bocit ca un copil dupa prietenele mele, ca deh, ma invatasem si eu cu femei mai de soi, ba chiar in numar mare, si eram ingrijorata de locul unde mergeam – daca era naspa acolo?!
Din fericire, la jobul nou a fost si mai bine. Cafele, barfe, iesiri la shopping, la munte, in club, etc si toate alea. Doar ca…
Sa vezi ce mi-a trecut prin creier. Ma, io de fapt m-am imprietenit artificial cu femeile astea. Ma rog, intr-adevar, la inceput, ele trageau de mine sa iesim, ca deh, salbatica din jungla nu iesise chiar de tot. Dar dupa aia a inceput transformarea – discutii de makeup, shopping si pantofi, prostii lejere. Ba tin minte perioade in care ma dadeam si pe perfecte.ro. Bine, era amuzant, but still.
Si in my sudden clarity care m-a lovit aseara, am remarcat, cu ceva regret, ca de fapt prieteniile toate au fost artificiale, suntem niste mojici and we’re all gonna die. The end.
Glumesc. Ma rog, am invatat sa ma machiez, which is nice. Am 30 de perechi de pantofi, which is even nicer. Toate bune si frumoase, Secret Santa cand mai facem?!
