La sfârşit de an se întâmplă cu bilanţ şi cântărit din stânga şi din dreapta, şi rezultatul e că eşti mereu nemulţumit de ce-ai făcut, ce-ai primit, ce n-ai atins şi ce mai ai de atins.
Anul asta a fost cu boală lungă, din partea mea, a bunică-mii, a altor rude, a prietenilor. An cu despărţiri şi dezamăgiri în dragoste pe la toţi prietenii mei. An în care cuvântul cheie a fost restart, un restart care a fost şi încă este foarte greu.
Multă muncă, multe boli, multe întâmplări nasoale, dar şi câteva bune. Puţin de scris, mai mult de suferit în tăcere, şi multă pierdere. N-am cum să uit cum, după două zile de luptat cu anxietatea care mă face să tremur şi să dau la rate am reuşit să-mi dau demisia, cu greu, că să primesc în ziua imediat următoare vestea că bunica a murit.
Bunica, singura care m-a sprijinit necondiţionat, şi m-a crescut pe mine şi pe toţi ai mei, singura care ne-a iubit mai mult decât am ştiut noi vreodată. Şi s-a dus, e o lună de atunci.
Adică ieri s-a făcut luna asta împuţită în care n-am cum s-o sun, să-i spun că am făcut cozonaci. Şi n-am cum s-o sun, să-i spun că vin acasă în vacanţă asta scurtă, până încep jobul nou. Şi n-am cum s-o sun, să-i cant un colind. Şi n-am cum s-o mai sun niciodată. La numărul ăla nu mai răspunde nimeni, iar eu încă n-am plâns-o.
Şi nu-mi pare rău decât de mine, în fond. Ea nu se mai chinuie, nu mai plânge după morfină, nu se mai supără că nu o caută copiii. Nu se mai agită pentru vecine mai bătrâne ca ea, care nu pot să se ducă la piaţă. Şi nu se mai agită pentru copiii ei plecaţi departe. Acum ea a plecat departe. Şi noi am rămas cu amintirile.
