Ma uit in urma, sa incerc un mini-bilant. Si vad ca am scris mult din suflet, dar e scris intr-un fel ciudat, usor acoperit, voalat, imbracat in alte cuvinte decat cele pe care le simteam. Citesc si realizez ca eu stiu ce-am vrut sa spun si, voit afectat, sau poate total lipsit de interes, am accentuat alte cuvinte, pastrand doar prepozitii si conjunctii.
Am scris poezii, pentru ca e cel mai greu sa te aduni in cateva cuvinte si sa concentrezi tot ce simti in 2-3 randuri.
Am scris proza, putina, scurta, de obicei fictiune pura. Am scris-o pentru ca vreau si asta, si vad ca sufletul meu e tot in poezie. Gandesc in versuri inca de cand l-am citit prima data pe Zaharia Stancu.
E greu sa suferi in cuvinte si fraze alambicate. E si mai greu sa fii fericit in propozitii lungi. Cand suferinta e mare, nu iti vine s-o impartasesti lumii, vrei doar sa te ascunzi pana trece. Cand fericirea e cu tine, nici nu te gandesti la ce-ai
de impartasit. Vrei doar sa fii fericit si nimic pe lumea asta nu conteaza in acel moment.
Asa ca bilantul meu e scurt. Poezii de suflet, proza de creier. Poate ma vor duce undeva. Multumesc.
