Nu stiu care e problema mai mare – faptul ca ma simt left out sau faptul ca I really don’t fit in. E un echilibru periculos intre starile astea doua in care ma invart de vreo 29 de ani, and sometimes it sends me spinning down the shaft of shitty thoughts, care ma fac si mai rupta de realitate decat sunt de obicei.
Si cum as putea sa fit in, cand fac de toate, si nimic prea special? Pentru ca toti citim, toti alergam, toti ne dam pe net, toti scriem, fara sa deviem prea mult de la turma, doar indeajuns cat sa ne faca un pic mai speciali.
Toti am mers la olimpiade, si toti am luat bacul din prima, si toti am fost populari in cercul nostru de prieteni populari. Toti am luat diploma de participare la viata, in timp ce eram extrem de non-conformisti si extrem de introvertiti, in timp ce dansam lasciv pe baruri si fumam un joint cu prietenii nostri la fel de non-conformisti si introvertiti ca ai lor.
Si cum as putea sa nu ma simt left out, cand toti au aceleasi preocupari ca mine si se poarta ca si cum prezenta mea undeva este totally granted. Prin ce putere cereasca s-ar putea intampla asta? Habar n-am sa va spun, dar va asigur ca asa e.
Si toata treaba asta e de o racaiala incredibila, in care ajungi sa nu ai chef de nimeni doar pentru ca nimeni n-are chef de tine, si ajungi sa nu aiba nimeni loc langa tine pentru ca nu ai loc langa nimeni. Perpetualitatea asta salbatica e tot ce ramane din tine, cu o salbaticie intelectuala si muget surd de singuratate auto-devorata, cu speranta trista de nevoie de atingere umana care iti este refuzata frecvent, natural si stupid de des.
