Don’t dismiss someone else’s effort at happiness.
Suntem cum suntem, si asta am mai zis-o. Si mai suntem intr-un fel – in loc sa ne imbunam, vrem sa ne inraim. In loc sa iubim, vrem sa uram. In loc sa speram, vrem sa distrugem.
Si e simplu, va jur ca e simplu sa cedati ispitei de a deveni alti oameni, oamenii aia cu asa zisul cap pe umeri, care sunt calculati si calca pe cadavre, dar pe cuvant de nu-i mai simplu sa tii ochii deschisi.
E simplu sa judeci oamenii, cand tu stii tare bine a te preface ca stii ce vrei, si e simplu tare sa judeci oamenii care aleg sa spere. E simplu sa-i judeci, pentru ca tu ai avut o farama de noroc, si altii si-au impartit sperantele si visele cui i-au ascultat. E simplu sa stii ca ai stiut tot timpul ce vrei, sau sa te prefaci atat de bine, incat toata minciuna asta devine un adevar extrem de palpabil.
Realitatea este ca, de fapt, multi oameni nu-si ating nu doar destinatia finala, ci nici macar drumul. Pentru ca orbecaim intre noi ca niste cartite lipsite de emotie, si pentru ca ne refuzam dreptul de a spera si de a fi cu totii deschisi, urmand niste povete care nu se pot aplica unei populatii de sapte miliarde de oameni.
Realitatea e ca unii dintre noi nu vor avea jobul perfect. Nu au pasiuni si nici nu au gasit persoana potrvita. Unii nu o vom face niciodata, dar asta nu va da dreptul sa va plangeti sau sa renuntati. Din contra, lucrurile astea trebuie sa va miste. Sa va inspire. Sa va dea nevoia si dorinta de a fi mai buni voi insisi, in adancul vostru.
Lucrurile astea suna a lamentare, dar va spun ca e doar exaltare. Am avut negreala in suflet, care poate m-a orbit pe moment, dar dupa atata noapte, tot la ce stiu eu mai bine sa fac revin – revin la speranta, revin la mine, revin la incredere, iar asta e tot ce am nevoie.
