Stii cum e cand cuvintele nu se aduna, pentru ca nu au timp si chef de tine? Stii cum e sa iti fie frig sub trei paturi si cand tot ce voiai sa uiti arde linistit in mijlocul camerei? Stii cum e sa nu vrei sa iti fie dor de ceva vechi si dulce, si sa mananci prajituri expirate doar ca sa uiti gustul ala? Stii cum e sa ai grija de flori, doar pentru ca nu poti avea grija de tine?
Pentru ca iar nu am cuvinte, si iar nu am timp, si iar nu am chef. Iar mi-e frig, si am dat foc tuturor relelor. Iar mi-e dor de lucruri vechi, si iar imi mananc sufletul imbatranit. Iar am grija de flori, doar pentru ca nu vreau sa am grija de mine.
E bine ca totul a trecut, pentru ca toate trec. Totul e bine, pentru ca nu mai e rau. Totul e viu, pentru ca nu a apucat sa moara. Si totul e frumos (si rece), pentru ca nu a ajuns urat (si cald).
De acum, planurile sunt altele. Prioritatile sunt altele. Visele sunt altele, si poate gasesc si dorinte.
Zilele au iarasi 24 de ore, si sunt toate ale mele. Fac ce vreau cu ele, nu le dau nimanui daca nu vreau, nici imprumut si nici de pomana. Visele vin si altfel, printre pleoape deschise si gene negre, zambetele sunt mai largi, si fustele mai scurte. Tocurile mai inalte, si rujurile mai rosii.
Cred ca m-am intoxicat si-mi place.
Poza.
