Am trecut de multe ori prin indragosteala fortata, pentru ca altceva n-am avut la indemana. N-am putut sa ma indragostesc pe bune, pentru ca, cel mai probabil, alegerile mele din momentul ala nu imi permiteau luxul de a simti fluturasii aia marketizati de Valentine’s Day, asa ca am sfarsit prin a ma lupta cu intuitia (daca exista asa ceva) si cu creierul, pentru a ma pacali ca simt ceva ce eu nu simteam.
But hey! Puteam sa gresesc mai mult de-atat. Sau nu.
E dificil de apreciat, din pozitia in care ma aflu, care e mai grav – sa nu vezi cand vine camionul sau sa te muti de pe-o banda pe alta, incercand sa impactezi cumva un camion care nu vrea sa te loveasca.
Refuzul meu de a trai o viata fluturasi-free poarta uneori numele de stoicism, dar azi nu e nevoie sa cosmetizam prostia.
Lucrurile nu sunt inevitabile. Viata are mai multe iesiri decat o autostrada, doar ca uneori nu vrem sa le vedem si ne facem doar ca le ratam. In final, ghici cine e pacalitul. In niciun caz camionul, care n-a vrut sa te faca piftie. In mod sigur, sinucigasul de cursa lunga.
Dar stii ca fluturasii sunt o forma de anxietate, nu?
Habar nu aveam, how come?
LE: te referi la fluturasi ca metafora sau la fluturasii pe care ii simti cu adevarat?
Ma refer la fluturasii din stomac. Nu sunt neaparat un semn al „iubirii adevarate”, cat o stare de anxietate fata de necunoscut. Sunt slabe sanse sa simti fluturasi cand esti langa o persoana cu care te-ai familiarizat deja sau care e dintr-un mediu familiar tie.
Sa nu vorbim de „iubire adevarata”, ca e un concept in care refuz sa cred de ceva timp incoace. :))
Dar acum am inteles mai bine ce ai vrut sa spui. N-am eu treaba cu fluturii astia, am auzit doar legende despre ei. :))