Dupa ce trece o perioada, ajungi sa regreti ca imparti muzica cu oameni care nu o merita. De niste ani incoace, nici macar in relatiile serioase n-am considerat necesar sa mai savurez ce-mi place cu cel de langa mine, pentru ca oricum diferentele dintre noi erau vizibile, si deci n-avea rost.
Dar pe masura ce trece timpul, observ ca accept politicos ca altii sa se imparta cu mine, pe cand eu refuz si tin de sufletul meu, si-asa maruntit de tot felul de boli umane.
O sa spuneti „si ce daca? in fiecare zi dai share la o suta de melodii pe Facebook”, dar nu e acelasi lucru. E o stare de moment, pe care vreau s-o transmit lumii, dar nimanui in particular. Si lipsa particularului poate rani – pe mine sau pe el, inca nu m-am decis.
Si tot din universalitatea asta de a te impartasi in public vine si problema, ca diverse persoane au senzatia ca ma adresez lor, si situatia devine greu de gestionat, in teorie. In practica, lucrurile sunt la fel de usoare ca intotdeauna – muzica mea e doar a mea, si momentan are scop informativ.
Ce e pentru noi, nimeni nu poate sti.
Poza.
