Batranii Bucurestiului sunt o specie aparte. La orice colt de strada e unul din ei, cu ochi obositi, uneori inraiti, uneori pur si simplu nepasatori la valul de tineri ce trece rapid pe langa ei.
Sunt obisnuiti sa fie ignorati, sa le fie frig si foame si sa se planga si nu inteleg de ce tinerii dau atat de mult din coate, de ce merg cu masina, de ce se duc de la ora 9 la birou.
Sunt obisnuiti sa stea cu mana intinsa la un colt aglomerat, in speranta ca vor trezi amintiri cu bunici albi si iubitori in tinerii corporatristi care se grabesc spre acvariul de sticla unde lucreaza.
Sunt obisnuiti sa primeasca firmituri de la toata lumea si nu li se pare nimic in neregula cu asta. Au senzatia ca gratuitatea e un drept si-l revendica de multe ori cu furia neputinciosului.
Le e frig si foame de obisnuita, si nu mai au niciun pic de spirit in ei. Batranii Bucurestiului sunt inraiti si ciudosi, si noi le semanam din ce in ce mai mult. Gelosi pe osul pe care nu l-am avut niciodata, cersim oasele altora si suntem furiosi ca nu-l primim.
Lumea e o jungla si batranii Bucurestiului sunt, probabil, hienele ei.