Eu am mai spus ca e greu sa respiri si sa alegi si sa traiesti si sa culegi cate ceva din lumea asta mare.
E greu sa stii din prima daca ai facut alegerile potrivite, daca pasii tai se misca in ritmul potrivit, daca poteca ta e suficient de neteda, daca soarele de dimineata e suficient de cald si daca ai sau nu nevoie de o mana de ajutor pe un anumit drum.
Sunt inca mica, de ceva timp am renuntat sa mai cred ca sunt mare, pentru ca imi dau seama ca inca mai sper. Sper ca oamenii sunt buni si ca vorbele lor nu sunt aici ca sa doara si ca mainile lor sunt aici ca sa ocroteasca, desi in mintea mea stiu adevarul.
Nu ma mai simt asa batrana, doar un pic prea naiva, un pic prea fricoasa sa spun „nu” cand trebuie.
Nu ma mai simt atotstiutoare si mi-am deschis mintea, pentru ca simt ca trebuie s-o deschid ca sa nu mai iau bataie de la viata.
Ma simt copil din nou, asa cum mi-am dorit in toti anii astia de cand sunt in Bucuresti dar, din pacate, singurul lucru la care ma gandesc e „de ce am vrut sa fiu copil din nou? ca sa depind de altii?”.
E greu, dar vreau sa rup un gard astazi. Gardul din jurul meu, caci nu e libertate mai mare decat cea pe care ti-o acorzi tie. Sursa poza.
