Vin vremuri grele, de om greu, cand lucrurile pe care le stii despre tine nu mai sunt calitati sau defecte. Ele sunt, pur si simplu, si truismele care-ti zburda prin cap sau suflet nu mai au valoare. Ele sunt, pur si simplu, si e atat de bine sa fii simplu si pur, incat toata treaba asta este de o relaxare infinita.
Stii ce faci bine, si mai ales iti place sa faci bine. Iti place sa imparti zambete asezonate cu ciocolata si, in egoismul tau suprem, iti place sa faci bine altora. Doar stii vorba, ca numai egoistii aia cei mai rai si inveterati fac fapte bune, sa se valideze pe ei insisi in ochii lor. Bine, fie cum ziceti voi. Chiar nu conteaza motivatia pentru mine, pentru ca vreau sa va iubesc pe toti. Si n-o spun la modul murdar, si nici la modul hippie, dar stiu ca, daca as putea sa work some weird magic sa va fac pe toti la fel, lumea ar fi alta.
Evident ca am o dorinta din aia ascunsa, de copil stupid, care inca mai spera ca oamenii sunt sinceri, deschisi, si stiu ce vor, si stiu cum sa faca lucru, iar treaba asta o simt cel mai acut in legatura cu mine insami. E greu sa traiesti cu speranta asta, si pentru tine, si pentru altii, pentru ca dezamagirile pot curge rapid din venele tale, pana cand ramai atat de gol incat iti auzi gandurile zburand afara din tine.
Din fericire, insa, sunt genul ala de masochist pentru care totul e alb si pur, si toti oamenii sunt buni. Inca mai sper la reintoarceri frumoase si blanoase, si inca mai sper la renuntari subite. Inca mai sper ca o sa fiu fericita si ca, poate, ma veti citi de pe hartie si nu de pe monitor. Inca mai sper ca veti avea parte de tot ce va doriti vreodata, si ca eu voi avea parte de voi, in forma voastra cea mai buna. Va iubesc.
