Despre libertate si munti

Weekendul asta m-a sleit de puteri in cel mai frumos mod cu putinta: am urcat #pimunti, la 2505 metri (bine, la cabana Omu scrie 2507, dar eu prefer cu 5, ca na, eu il iubesc pe 5)!

Am urcat ca-n viata. Simtind ca vreau sa renunt, ca vreau sa ma arunc in haurile ce se deschideau, primitoare, sub picioarele mele, simtind ca nu mai pot si ca nu mai rezist. Dar ce sa vezi! Am putut si-am rezistat, n-am renuntat, nu m-am aruncat, ba chiar mai mult, am ajuns sus, unde miroase a libertate si a viata.

Am fost pe 5 iulie la catarat pe varfuri neumblate de mine, zi in care imi propusesem sa ma serbez, ca deh… 6 luni de la ziua mea de nastere, si intotdeauna am vrut sa ma petrec vara. Lucru care e putin probabil de facut, pentru ca sunt nascuta iarna. But still, e una din marile mele dorinte. (Da, stiu, dorintele mele sunt lejere rau.)

Ma rog, si pentru ca s-a ivit ocazia, am zis „fie!”, desi in prima faza nici nu prea stiam unde mergem. Stiam doar ca vreau sa plec. Si dusa am fost! Si cataratu-m-am! Si bine fu!

Chit ca am crezut ca o sa ma pravalesc rapid la vale, sau ca am crezut ca genunchii aia subrezi ai mei vor ceda nervos, mai ales la coborare.

Chit ca n-am putut sa ma dau cu crema cu SPF 50 in par si nici palarie n-am avut, asa ca acum am o mica „bijuterie” in frunte, ca m-a ars soarele rau de tot.

Chit ca oboseala inca se resimte…

Libertatea si linistea nu poate sa mi le ia nimeni. Iar pentru asta a meritat efortul de a ma plimba printre nori, de a ma catara pe stanci, de a ma lupta cu mine.

vf omu

Poza personala.

Lasă un răspuns