Uneori oamenii uimesc si dezamagesc in cel mai urat mod posibil, fara a se gandi ca altii sunt prinsi la mijlocul unei situatii care putea fi evitata usor.
Incerc, pe cat posibil, sa nu mai am asteptari de la diversi, dar e tare dificil sa fac asta, se pare, pentru ca oamenii au o boala tare dificila pe care o prind rapid in momentele in care stau pe langa ei: ma fac sa cred ca sunt mai buni decat sunt.
Nu e prima oara cand cineva anuleaza planuri si, daca ar fi fost vorba doar de mine, poate ca as fi trecut cu vederea, pentru ca eu sunt obisnuita si oricum n-am asteptari prea mari. Dar cum sa fii atat de lipsit de inima incat sa nu te gandesti si la restul oamenilor pe care ii amagesti?!
Nu e prima oara cand cineva imi ramane dator si, de fapt, nici nu mai sper sa primesc ceva inapoi. Dar cum e posibil sa fii atat de nesimtit incat sa ma chemi sa ne vedem „sa-ti dau banii”, pentru a-mi spune in ultimele cinci minute ale intrevederii ca, de fapt, nu ii ai (dar tocmai te laudasei cu ce ti-ai cumparat din mall)?
Nu e prima oara cand cineva promite, iar eu sunt atat de imuna la promisiuni, incat replica mea generala e un zambet politicos si fara speranta. Dar cum sa fii atat de ipocrit si sa promiti acelasi lucru la infinit, stiind ca nu ai de gand sa respecti ce ai zis si stiind ca si ceilalti te cunosc suficient de bine incat sa nu se increada in tine?
Nu e prima data cand cineva e nehotarat, nici prima data cand cineva insista prea mult, si nici macar nu e prima data cand cineva depaseste limite. Dar cum e posibil sa faci asta iar si iar, fara pic de responsabilitate, fara pic de consideratie si fara pic de respect?
Eu doar intreb, nu ma mai mir. Pentru ca toate astea m-au facut atat de greu de surprins si uimit, incat deja cred ca acest lucru nu mai e posibil. Iar eu m-am saturat sa fiu blazata, vreau sa fiu uimita, si asta doar in sens pozitiv.
