Sunt putine lucruri pe care mi le doresc de cand ma stiu. Foarte putine, si nimic nu are de-a face cu pantofii sau gentile, pe care admit ca le-am acumulat in numar prea mare.
Imi aduc aminte de copilaria in care imi doream sa ma iubeasca si pe mine cineva pentru cum sunt eu. Stiu ca acum e penibil, visul asta, dar inca e unul dintre putinele pe care le am. Complexata fiind de tot ce se intampla in jurul meu, am invatat sa tac, sa ascult si sa cercetez, doar ca sa nu ma dezvalui, de frica de a nu fi respinsa pentru ca nu sunt conforma. Nici acum nu sunt conforma, dar uneori, in zilele alea bune, nu ma deranjeaza atat de mult abaterea mea.
Imi aduc aminte de zilele in care ma gandeam ce bine sa citesti toata ziua, si sa asculti muzica toata ziua, si sa desenezi toata ziua, si sa scrii toata ziua. Si am ramas cu placerile astea marunte, pe care inca le mai caut, si uneori chiar le savurez cu un incredibil egoism salbatic.
Imi aduc aminte de zilele in care voiam doar fericire si liniste. Voiam doar vise ideale, intr-o lume ideala. Si ma surprind bucuroasa cand inca mai visez la asa ceva.
Inima mea bate mai tare si mai repede cand am scopuri mai putin palpabile, cand tot ce vreau sa fiu e sa fiu mai buna, mai cinstita, mai organizata, mai blanda, mai iubitoare si mai fericita. Atunci ma apropii de cea mai sincera traire, de cea mai profunda sclipire de viata. Si atunci imi place cel mai mult de mine.
