Despre scris

Era o vreme, in vremurile demult apuse, ca deh, au fost vremelnice, si probabil ca de-aia, cand ma citeam cu placere. Acum, nu va fie cu suparare, dar cand nu te citeste decat maica-ta, si cea de-a treia personalitate a ta, ce pretentii aveti?!

Ma rog, si ma citeam cu placere, si ma autofelicitam, ca deh, eram buna, da’ buna rau la treaba asta cu condeiul, si mai apoi cu tastatura, astfel incat devenisem fanul meu numarul 1.

Intre timp, lucrurile s-au precipitat si chestiile s-au intamplat, si-am ajuns sa scriu prin multe locuri, din diverse motive, asa ca era din ce in ce mai greu sa tin pasul cu… Pai, cu mine.

Si pentru ca e din ce in ce mai greu sa tin pasul cu mine, am inceput sa ma panichez si aberez cu gratie, pentru ce poti face in situatii de criza?! Numai tampenii!

Si de la aberatii si panicari mi se trage tot cosmarul asta – de vreo saptamana visez, cosmarez, mai degraba, ca oamenii comenteaza cum ca as scrie naspa, si ca scriu superficial, si ca nu e bine, ca sa fiu succinta, iar treaba asta ma baga in boale.

Ca pana acuma, macar stiam ca MIE imi place – da’ acum nici subconstientul meu nu ma mai suporta si ma considera superficiala, si ce e de facut, fratilor?!

Ca mie nu-mi mai place de mine, si altora nici atat. Bine, acum sa nu fiu total modesta, primesc mesaje aproape zilnic de la oameni care zic ca fac treaba buna, da’ totusi… Parca sunt din alt film. Eu sau ei, inca nu stiu.

Sursa poza.