As vrea sa le spun pasilor mei ca e ok sa greseasca drumul, ca e ok sa orbecaie prin orasul asta mare si ca sa nu se sperie de un pic de vant si ploaie.
As vrea sa imi spun mie, cea de acum 10 ani, ca nu voi ajunge asa departe cum credeam, ci un pic mai departe de limita aia impusa de copilul strain de decizii si curaj care eram.
As vrea sa le spun ochilor mei ca lacrimile de fericire sau tristete tot din mine rasar, si ca indiferent de sursa lor, e bine sa le dau afara si sa fac loc la sentimente si emotii noi.
As vrea sa le spun prietenilor mei de atunci ca oricat m-as schimba, sufletul meu tot spre ei se indreapta si ca nicicand nu le-as dori raul, oricat de departe ar fi de mine.
As vrea sa-i spun sufletului meu ca-mi place ca a stiut sa aiba curaj si ca a stiut ce vrea intotdeauna, dar si ca e ok ca a gresit cu unii si cu altii.
Si-as vrea sa-i spun sufletului meu ca e ok sa te increzi in oameni, caci oamenii sunt lectii – de fericire, de evitat, de implinire, de frica, de admirat si de iubit, in toata poleiala lor rebela de viata.
Si sufletul meu as vrea sa-mi spuna ca inca mai e timp sa-i dau toate astea, pentru ca toate astea ma fac si pe mine om, ma fac lectie.
