Noul scandal marca România nu e deloc nou. Vorbesc despre atrocitatea din Vaslui, care s-a finalizat cu o ţară scandalizată, plină de hashtaguri inutile şi nişte oameni – din lipsp de ceva mai bun – care acum se bucură de o libertate nemeritată.
Evident, după ce 3 dintre viteji şi-au recunoscut fapta (nu din prea multe regrete, probabil, ci pentru a obţine o pedeapsă mai mică), acum toţi cei 7 crai se bucură de soare şi căldură, la adăpostul părinţilor.
Părinţi care au început discreditarea victimei, pentru că evident, doar o fată de moravuri ultra uşoare putea să păţească aşa ceva. Şi de fapt, ea a vrut-o, nu se ştie de ce.
Dacă e ceva ce nu suport când vine vorba de agresiune (nici măcar viol!), e mentalitatea de tipul şi-o căuta. Da, poate că unii oameni au fantezii care implică un anumit grad de violenţă, dar acelea sunt jocuri sexuale, agreate de 2 până la n adulți, care ştiu perfect la ce se înhamă. Despre ce s-a întâmplat la Vaslui mă cam îndoiesc că se poate vorbi despre aşa ceva…
Fapta a fost clar premeditata, măcar într-o mică măsură, şi nu cred că victima a fost întrebată dacă vrea şi ea să ia parte la viol.
Să dăm vina pe ea pentru că s-a urcat într-o maşină cu unul din băieţii buni ai satului, unul din fotbaliştii ăia cuminți ca o fată, e o greşeală.
Vinovat e băiatul cu maşina, care a vrut să depășească stadiul de onanist şi să treacă la o subspecie deloc apreciată de societate. Vinovat e el pentru că a ales să umilească o fiinţă umană, pentru că altă soluţie de a se simţi bărbat nu a găsit.
Când eram mică evitam cu o fervoare religioasă maşinile străinilor şi cunoscuților de frica unui potenţial viol, şi nu cred că ăsta a fost singurul motiv pentru care am scăpat.
Cred că am scăpat pentru că oamenii din anturajul meu au depășit de mult stadiul de amibă care vrea să domine, şi au descoperit că poţi fi un bărbat adevărat fără să agresezi pe cineva mai slab ca tine.
Sunt purtătoare de fuste, dar a fost o perioadă în liceu când, din cauza frecventelor agresiuni la care eram supusă în drum spre şcoală (tras de fustă, ridicat de ea, pus mâna pe fund, etc), am renunţat la ele. Unii m-ar felicita pentru precauţie, că deh – sunt fată cuminte.
Dar soluţia nu e la mine! N-a fost nicicând la mine.
Nu, nu trebuie să îi învăţăm pe băieţi să nu mai violeze, că nu-i învăța nimeni asta. Doar trebuie să îi învăţăm că fusta nu înseamnă disponibilitate pentru sex.
Nu cred că femeile care poartă fuste şi-o cauta, aşa cum nu şi-o caută nici cele care fac jogging sau care beau un pahar de vin în plus sau în minus.
Să acuzi victima de viol face parte dintr-un mecanism dubios (şi colectiv) de apărare a societăţii. Dacă victima n-ar fi arătat într-un anume fel şi nu s-ar fi comportat într-un anume fel, atunci n-ar mai fi stârnit pofte în bieţii bărbaţi, care se ştie cât de susceptibili sunt la formele feminine, şi n-ar fi păţit nimic. Deci e vina ei.
Dar oamenii omit un lucru. Violul e despre putere. Nu e despre sex, nu în totalitate. În afară de câteva cazuri răzleţe, violul e o corecţie, un sistem de pedeapsă, un mijloc de reasigurare a călăului că ceea ce se întâmplă îi dă putere asupra altei persoane. Faptul că ejaculează după e doar bonus fizic – marele premiu se întâmplă la psihic.
Violul curăţă homosexualitatea şi depravarea, prin însăşi forţa brută cu care ajunge să domine şi să distrugă o persoană. Violul ajunge astfel să fie acceptat de societate, motivat de membrii ei drept necesitate, sau întâmplare regretabilă, dar nu e acceptat drept atrocitatea care este de fapt. Şi-o cerea, o merita, o căuta cu lumânarea. E o greşeală a tinereţii. Când fetele sunt atât de dezbrăcate, doar nu le poţi cere băieţilor să se abţină, nu?!
Şi nimeni, dar nimeni, nu poate şti ce zace în sufletul unui om care e acuzat din toate direcţiile – de părinţi, prieteni şi străini, deopotrivă. De sine, mai ales. Iar omul acela de cele mai multe ori nu este cel vinovat. Vinovatul stă şi râde la cameră. Stă şi se dă pe Facebook, motivând sex surpriză. O roagă pe mami să-l apere de curva aia rea, care îi strică potenţiala carieră la FC Boscheţii din Deal.
Şi noi, restul, stăm şi inventăm hashtaguri aiurea, ca să pretindem că aderăm la subiect. De fapt, habar n-avem ce vorbim. Şi cum facem, cum nu facem, tot nu reuşim să ajutăm un copil speriat şi traumatizat.
Poză.
