De azi intr-o luna imbatranesc, pentru ca soarta e nedreapta si asta e cursul firesc al lucrurilor. Nu ca m-ar deranja asta, cum zice Nick Miller:
So all’s good, man, all’s good.
In alta ordine de idei, lumea vorbeste de revelion des, dar fara directie. De cativa ani am observat trendul asta dubios de a discuta in continuu despre o seara pe an, care nici macar asa distractiva nu e, fara a avea un plan, in speranta ca poate-poate rasare ceva de undeva si se intampla minunea.
Cand eram mica, toata lumea stia ce planuri are de revelion, cu cine il facem, unde, cati bani, ce mancam, bem si unde dormim. Revelion de-ala de 3 zile (ca-n poveste), pe la munte/mare/tara/vreun colt de bloc parasit, si it made you feel alive.
Bine, chestia asta cu „it made me feel alive” a durat vreo 4-5 ani, cam pana prin anul 2 de facultate, an in care am bolit si-am petrecut cu febra in pat. De la Craciun pana la ziua mea, c-asa-i frumos la Moldova.
Si de-atunci cred ca am mai fost la un party-doua de revelion, dar sincer, la unul nu tin minte nimic, decat ca s-au certat unii cu altii, la altul tin minte ca eram cu my BFF si ne-am inchis intr-o baie si-am stat de vorba pana dimineata, si la cel mai recent (ala de anul trecut) a venit toata lumea la noi acasa, am gatit niste chestii cu avocado pe care nu le-a mancat nimeni si cam atat.
Anul asta am observat ca Tembelina se sperie de artificii, asa ca n-as lasa-o singura, ca se pipi pe ea de frica (ce scuza buna am gasit, yeah, baby!), asa ca ma distreaza discutiile despre revelion, ca si cum ar fi ceva de capul lui.
Doamne, ce-as mai trage obloanele… Somn usor pana la anul!
