Despre Bacau si entuziasm

M-am plimbat pe taramuri moldovenesti in weekend. Cred ca a fost cea mai vacanta vacanta de cand sunt in Bucuresti, printre putinele zile de Bacau asteptate cu sufletul la gura.

N-a fost perfect, ca n-avea cum sa fie, dar cumva a fost fix ce-aveam nevoie. M-am simtit din nou mica si protejata, lumea e veche si la fel cum o stiam eu in liceu, tot ce-am iubit vreodata la orasul ala era fix unde l-am lasat in toamna aia trista de 2006.

Mi-am schimbat parul, cum imi place mereu sa fac cand ajung in Bacau. Si mi-am schimbat sentimentele si colturile gurii. Am regasit sub praful moldovenesc si molcom sentimente vechi de liniste si familiaritate si, ca niciodata, nu am regretat drumul facut.

Ar merge putin mai mult entuziasm, dar cred ca pentru asta ar trebui sa repet vizita. Mi-e frica sa nu fie doar o iluzie ce s-a intamplat acum, asa ca o sa mai astept repetatul macar cateva saptamani. Cumva, insa, cred ca orasul a avut dreptate. Entuziasmul imi lipseste, cel din copilarie, cel pe care l-am pierdut intre betoanele satului cel mare. Sa vedem de unde-l dezgropam…

Lasă un răspuns