Despre #Colectiv

În loc să ne plângem morţii, ne justificăm în faţa proştilor. Cei care ascultă rock, şi au făcut o facultate, şi lucrează într-o corporaţie, şi au o familie încearcă acum să schimbe opinii cum că nu ar fi satanişti şi să demonstreze că nimeni n-a meritat să moară în incendiul din Colectiv.

Dar de ce să mă justific? De ce să aduc normalitatea mea în faţa voastră, să vă explic ce şi cum fac eu de nu sunt satanistă, ca să înţelegeţi că nimeni n-a căutat moartea în club? Cu ce v-ar încălzi pe voi aşa ceva?

Da, ştiu, o să-mi spuneţi că în alte cluburi nu s-ar fi întâmplat asta. La manele, spre exemplu, unde spectacolul nu e format din artificii şi decoruri macabre, ci din bancnote de sute de euro şi dansatoare minore. Sau la cei care ascultă house, unde nu ai nevoie de decouri extra, că vine băiatu’ cu sticku’ şi cel cu pastiluţa, şi se rezolvă distracţia. Sau la concertele de folk şi jazz, că nenii aia stau doar în fum de ţigară şi lumina semi-stinsă, că oricum nu e de spectacol, e de ascultat.

Am generalizat destul…

Dar cum aţi putea crede că vreodată, cei din clubul acela, şi-ar fi dorit aşa ceva? Cum aţi putea crede că cineva s-a dus cu inima deschisă, să îi vadă pe unii dintre puţinii reprezentanţi ai metalului nou din România, gândindu-se „mamă, în seara asta mă sacrific alături de alţi proşti ca şi mine! yay!”?

Cum puteţi gândi că „erau nişte jegoşi şi meritau să moară”? Cum puteţi gândi aşa ceva despre vecinii şi colegii voştri, oameni care probabil nu v-au impus niciodată să le urmaţi calea, oameni care întotdeauna şi-au văzut de treburile, bucuriile şi tristeţile lor? Oameni care n-au dat melodia la maxim decât în căştile lor…

Oameni ca ei sunt şi eu, şi ca şi ei, puteam să fiu în clubul ăla cu foarte mare uşurinţă. Întâmplarea face că n-am fost, după o săptămână grea, şi ca mine de obosiţi au fost şi alţi prieteni şi cunoscuţi. Noi am scăpat, pentru că ne-a fost mai comod să stăm acasă decât să ne urmăm pasiunea. Dar nu pot să nu mă gândesc la toate dăţile în care am fost într-o magherniţă obosită şi în care mă întrebam dacă e vreo şansă de ieşire, în caz de ceva.

Din păcate, acum ştiu răspunsul. Şi răspunsul nu-mi place, la fel cum nu-mi place rezultatul. Dar mi-aş dori, dacă se poate, să fim mai buni. Să nu ne înjurăm pentru alegeri subiective, pentru că unii se îmbracă în negru şi lanţuri, iar alţii în cămăşi mov mulate pe burtă. Macăr atât.

Scris pe 5 noiembrie, când am realizat că sunt o satanistă.

Lasă un răspuns