Despre speranta si oameni

hopeCumva, imi place starea asta hotarata de a incerca inca o data. Pentru ca niciodata nu e de ajuns, oricat de jos ai fi si pentru ca intotdeauna poti fi mai sus decat ai fost vreodata.

Si-mi place sa cred, in mine si in oameni. Bine, mai mult in ei, decat in mine. Si-mi place sa-i cred si sa-i inzestrez cu lucruri care sunt aproape SF, dar care ma face sa-i iubesc poate mai mult decat merita, dar asta ma face doar sa-mi placa si mai mult oamenii.

E drept ca-i urasc uneori, si mi se par negri si mici si josnici, dar e si mai drept ca pe mine ma urasc mai mult fara ei. Oamenii astia reusesc sa scoata si raul la iveal, dar mai ales binele. Si mie imi place binele asta de care ii cred mereu capabili.

Ca pana la urma pacatul de a fi rai si aroganti e al lor, si pacatul meu e cel de-a fi mereu credula si aproape.

Si pana la urma al lor e pacatul de a se ascunde cu firea, si al meu e pacatul de-a cauta-o neostenita.

Si pacatul meu cel mai mare e ca speranta mea mea, oricat de lesinata, refuza sa moara. Si cu speranta asta imi trec eu zilele, pentru ca zilele negre sunt nimic pe langa zilele astea bune, in care totul e soare si cantec. Si va iubesc pe toti, ma! Chiar pe toti.

Sursa.

Lasă un răspuns