Despre lacrimi

cryingUnii oameni se plang de lacrimi. Ca-s multe, ca-s putine, ca e greu cu ele, ca distrug suflete si sperante, ca… Ma rog, diverse.

E usor sa plangi sau sa te plangi ca plangi, fara sa realizezi de cat curaj ai nevoie ca sa respiri doua secunde si sa te lasi in jos, infrant de puteri nebanuite, ca sa versi din tine tot amarul pe care nu-l mai poti duce.

Mi-aduc aminte de lacrimile din copilarie, de care mama imi spunea ca o speriau grozav. Se pare ca eram un copil care plangea pe silent, dandu-i impresia ca ma sufocam. Nu am patit nimic grav niciodata, dar nodul acela groaznic ma sufoca si acum, ca si atunci, si nu-mi da voie la aer si cuvinte.

Lacrimile mele sunt tacute, incarcate de cuvinte pe care nu le stiu a spune. Cu lacrimile mele, cel mai adesea, vine o liniste nebanuita.

E linistea capitularii – rusinoasa si marsava, dar e o liniste care macar nu aduce dezechilibre.

Lacrimile sunt o rezolutie salbatica a unui interior obosit de lupte, si uneori e atat de bine sa te lasi prada lor, incat as vrea sa le am chiar si cand ochii mei au secat de tot.

Fara lacrimi as fi un pic mai moarta. Cu ele, sunt un pic mai om. Si, pana la urma, la asta se rezuma toata calatoria asta.

Sursa.

Lasă un răspuns