S-a lasat tacerea peste mine la un moment dat. Momentul ala groaznic in care realitatea vrea sa-ti vorbeasca, si tu vrei doar sa te lase in pace. Si te ascunzi dupa perdele de tot felul, de toti oamenii si de trairi, si de cuvinte, si de uri, si de iubiri, si stai acolo pierdut, sprijinit de un geam fragil care abia te tine.
Ultimele luni din an au fost oribile, iar inceputul anului nu a fost nici el mai prejos. There, I said it. Bine, am si eu partea mea de vina, dar nu vreau sa despic firul in patru.
Intre timp m-am obisnuit sa fie ca la inceput. 1 la 0, pentru ca ramai doar cu atat cand totul se duce naibii. Intre timp, am ramas cu suficiente minute din zi in care sa-mi fac unghiile cum vreau, si cu putine secunde in care sa mai am chef sa ma enervez. Acum totul e distractiv, asa semi-trist si semi-ciudat, si merg mai departe.
Totul are alt gust. Gust metalic, de bratari tinute in gura si linse non stop. Nu stii cum e asta? Good, ca nici eu nu stiu. Dar asa imi imaginez gustul din gura mea acum si e oarecum eliberator. Totul mi-e mai relativ ca oricand, si singura constanta e zambetul care ma incearca mai ales in lucrurile stupide din viata.
Nu mai vreau sa mai visez, pentru ca visele se duc si mor undeva in ghena de la etajul 1. Vreau doar sa fac, sa spun, sa simt, sa ating, sa resping, sa cant, sa dansez, sa fiu eu. Cred ca ar fi macar perfect.
