Despre straini

E usor sa fii strain, e usor sa fii departe. Ma uitam la un grup de pe Facebook din care fac parte majoritatea colegilor mei de facultate. Nu-i cunosc, vietile lor ma lasa destul de rece, si nu e din cauza ca i-am cunoscut abia in anul 3. Nu e din cauza ca primii 2 ani de facultate i-am petrecut cu alti oameni, ca si aia sunt straini.

Cu mici exceptii, pana si fostii colegi de liceu imi sunt straini, desi recunosc ca mai degraba ma simt apropiata de ei, spre deosebire de oamenii cunoscuti in facultate.

Liceul ca liceul, e un drum ca sa fie. Facultatea e, insa, un drum ales. Si daca l-am ales impreuna, de ce suntem asa separati? Nu ma plang, doar ma intreb. M-am simtit straina intre ei, si probabil si ei cu mine, ca nu sunt cea mai sociabila fiinta. Eram niste oameni uniti de niste interese comune, concurenti in lupta cu sistemul, si unde mai bine sa lupti cu sistemul decat in Politehnica?

Anii de scoala s-au terminat si nicicand n-am rasuflat mai usurata. Cand eram mica, ce-mi doream sa fac era sa invat toata viata. Politehnica mi-a stricat gustul asta. In Poli am gasit straini, ca si mine, manati de acelasi tel, incercand sa-l atinga in fel si chip. Si, peste toate astea, multi straini.

Nu stiu daca regret strainii, daca regret ca i-am intalnit, daca regret ca nu sunt eu mai apropiata de oameni (pentru ca stiu foarte bine sa mi-i alung). Nu stiu daca am, de fapt, vreun regret, sau daca toata aceasta lamentare vine pe fondul unei nelinisti. Sau pe ce fond o fi, nu sunt sigura ca-mi pasa.

Am straini in viata mea. Straini care se pot lauda ca m-au cunoscut, dar care nu-mi stiu fricile si gandurile (sau le stiu, daca citesc aici). Straini pe care nu-i cunosc de-aproape si nici n-as prea vrea.

Am prieteni in viata mea. Prieteni alesi de mine, de care ma bucur sau care ma enerveaza, dar carora le zic ca ma enerveaza, ca de-aia imi sunt prieteni.

Am parinti in viata mea. Parinti pe care nu i-am ales si de care inca nu sunt sigura ca am invatat sa-i accept. Parinti care-mi spun chestii si carora le spun chestii, atat bune, cat si rele si carora as vrea sa le cer mai des iertare.

Am caini in viata mea. Pe care i-am dorit si de care mi-e grija si care as vrea sa fie bine si fericiti. Chiar si cand ma enerveaza ei pe mine sau eu pe ei.

Am iubit in viata mea. Ales de mine si neales in acelasi timp, ca asa s-a potrivit. Cu care impart si bune si rele, desi as vrea sa impartim numai bune. Iar cand ai toate astea, nu prea-ti mai pasa de straini…

2 thoughts on “Despre straini

  1. La mine a fost cam invers. Facultatea a fost o etapa definitorie, dar in special pentru lucrurile traite in afara ei :) (masterul a ajutat, totusi, in ciuda opiniilor despre programele de gen).

    • Etapa a fost definitorie, pentru ca am invatat multe despre munca, despre scoala in sine, despre chestii care-mi plac. Oamenii (in majoritatea lor) tot straini imi sunt. E o alta abordare a definirii, mai rece, ca sa zic asa. :)
      Masterul a fost ca sa fie, nici nu ma obosesc sa comentez asta… :))

Lasă un răspuns