25+

Am o varsta. Asa incepe orice personaj responsabil si serios. Si, daca am o varsta, ce fac? Serios, ce faci tu la 25+ ani? Ca stiu oameni casatoriti, cu copii, cu job/joburi, cu rate la casa si masina, firme, etc.

Eu ce fac? La 25+, am senzatia ca ma scald. Nu iau pauza de la munca, dar nici nu ma spetesc. E un semi-sabatical in care ma complac, fara sa fiu nevoita sa traiesc de azi pe maine.

Cand eram mica, am fost convinsa ca daca as avea ocazia, as sta acasa, „pe banii barbatului”. Acum nu mai sunt asa convinsa.

In acest moment, stiu sigur ca as prefera sa ma duc undeva in fiecare zi, undeva unde o sa lucrez cu drag si, pentru ca sunt adepta obisnuintei si schimbarile ma sperie, sper sa fie acelasi loc ani la rand.

Imi place sa stiu ca pot contribui cu CEVA la acest ceva care este lumea noastra. Imi place sa stiu ca nu ma dau jos din pat, desi uneori frica ma invadeaza si mi-e teama sa dau send unui mail.
(Chiar asa, nu o sa inteleg nicicand de ce sunt asa fricoasa cand vine vorba de cuvinte spuse direct… Mi-e frica sa mi le asum si mi-e frica sa gresesc, dar astea-s alte povesti, pentru alte zile.)

Tot cand eram mica, stiam ca nu ma voi casatori. Nu ma intrebati de unde stiam, cert e ca o stiam. Bine, probabil si faptul ca mereu mi se spunea ca-s prea rece si distanta si „abraziva” a contribuit la ideea asta, idee care a fost generata de faptul ca aveam impresia ca fiind asa de „rea” nu o sa ma iubeasca nimeni. Si daca nu ma iubeste nimeni, nici nu poate fi vorba de casnicie, nu? Bineinteles, anii au trecut si acum nu ma gandesc la o casatorie in adevaratul sens al cuvantului, ci mai degraba la o relatie fericita.

Fericirea vine si fara hartii, si fara inele (desi sunt frumoase, te fac sa te simti importanta and what-not). Dar poti fi fericit si fara ele, asa cum poti fi nefericit cu ele, iar eu spre moment mi-am indreptat gandurile in directia „happiness” si nu „marriage licence”.

Cand eram mica, n-am facut multe prostii. Nu am sarit garduri, n-am spart geamuri, n-am dat foc perdelelor. In schimb, ma credeam uneori vigilante si mai imparteam dreptatea cu pumnul, ca un demn urmas al lui Batman ce ma credeam. Imi place de mine atunci, pentru ca nu eram tentata de televizoare si jucarii si „ce are Ramona in plus fata de mine”, pe cand acum…

Acum ma simt usor blazata. Indiferenta. Doar in cazuri in care vad pe cineva care are cu adevarat nevoie de ajutor (se loveste si cade, ii e rau in metrou, etc) reactionez. Mi-e frica sa intervin in cazuri de agresiune si mi-e rusine de asta, dar sincer chiar nu stiu cum as putea sa depasesc momentul asta.

Am inceput sa sparg cani si farfurii (si crede-ma ca-mi pare rau si acum), si uneori vars cafeaua pe tastatura (la serviciu am patit-o cel mai des). Inca nu sunt tentata de televizoare si alte chestii de entertainment, iar singurul mod in care ma compar cu altii… Well, nu o fac. Pentru ca sunt o egoista indiferenta si nu-mi pasa decat de mine.

Uneori ma apuca gandurile, ma iau asta de dupa urechi si simt o caldura in ceafa, o caldura dubioasa. Pielea incepe sa ma manance, fara un motiv anume, si-mi dau seama ca nu mai am timp. Ma inunda intrebarile „ce-am facut cu viata mea?” si mi-e frica sa le raspund, pentru ca as putea iesi pe minus. Zilele normale sunt frumoase, pentru ca fricile astea irationale stau cuminti in cutiuta lor, si pasarelele canta, eu sunt extraordinara, viata mea e perfecta si am tot ce am visat vreodata.

Dar vin zile ca astea de azi, si de ieri, si de alaltaieri, in care mi-e frica sa nu fiu prea batrana, in care ma intreb daca n-ar trebui sa fac un shift dramatic in cariera, daca n-ar trebui sa fiu mai curajoasa si un pic mai libera, un pic mai outspoken, un pic mai relaxata, un pic mai zambitoare, mai putin uptight, mai increzatoare, mai comunicativa si mai… Nici n-as sti ce as mai vrea sa mai fiu. As vrea sa nu mai obosesc atat gandindu-ma la asta…

Sursa poza.

4 thoughts on “25+

Lasă un răspuns