De fiecare data cand vine toamna, ma gandesc foarte mult la ce ma face sa ma simt bine. Cand e vara, caldura si soarele sunt ceea ce am nevoie ca sa zambesc. Cand e cald si soare, o plimbare face diferenta, si aglomeratia urbana imi place la nebunie.
Toamna, in schimb, e de tranzitie. Nu e nici cald, nici frig, soarele nu mai arde cu putere, nu pot sa port ghete (si, for some reason, am observat ca stau tare prost la capitolul pantofi), culorile sunt prea mohorate, mai si ploua (iar toamna sunt niste ploi reci care te ingheata total), deci e de inteles de ce nu prea ies din casa.
Daca nu ies, imi raman putine optiuni. Sa citesc, sa vad un serial/film, sa stau sa lenevesc. Inevitabil, actiunile astea vin insotite de o bautura. Eterna bautura calda. Acum ma reobisnuiesc cu ceaiurile de tot soiul si ciocolata, cu fructele de toamna (incerc merele, pentru moment), cu paturile si sosetele si alte chestii calduroase si-mi dau seama…
Imi dau seama ca asta e cel mai frumos moment din viata mea. Din foarte multe motive.
Imi dau seama ca nu am devenit tot ceea ce puteam sa fiu, dar timpul nu e pierdut si pasii mei se indreapta sigur intr-acolo.
Imi dau seama ca o pata de culoare imi incalzeste sufletul.
Imi dau seama ca as putea fi mai putin transanta si mai iubitoare.
Imi dau seama ca pantofii cu toc nu sunt o tragedie. Si nici rujul rosu.
Imi dau seama ca toata caldura din mine vine, de fapt, din tine, si asta ma bucura enorm.
Imi dau seama ca orice colt de pe lume este suficient, daca esti acolo.
Si-mi dau seama ca din coltul asta n-as vrea sa plec, decat daca e sa te urmez pe tine.